Povestea unei Vulpi care își schimbă Forma

Capitolul 1

Amu cică era odată, într-o lume îndepărtată, într-o noapte, cu cerul mai gri și vântul mai crud ca niciodată, o vulpiță care merge fără scop prin pădurea cea deasă. Creaturile de toate tipurile moțăiau zi după zi, spre bucuria mare a tinerei vulpi.

„O, Doamne, ce bine! În sfârșit nu mai trebuie să văd pe nimeni,” spuse vulpița cea singuratică, „Eu nu am nevoie de ei și nici ei de mine!”.

În timpul în care mica vulpe își spuse aceste lucruri ca pe o rugăciune, o împușcătură răsună prin pădure. În timp ce trosnitul ascuțit al glonțului sfâșie aerul, vulpea încremeni pentru o secundă: vânători. Respirația i se blocă în gât, urechile ei zvâcneau și corpul ei începu să se micșoreze, blana ondulându-se în sus ca valurile tulburătoare în apă. Într-o clipă, forma ei elegantă a făcut loc unui lucru mai mic: o pisică! Ochii săi largi strălucind de lumina fricii. Fără să mai rateze momente, ea s-a năpustit spre ceva... sau poate a fost pur și simplu nimic? Nu, nu, îmi amintesc acum: a fugit mai departe. Departe de tot: de glonț, de animale, de copacii familiari care aveau acum forma și umbra unor creaturi înalte. Tot ce știa ea era că voia să plece din acest loc: nimic nou aici.

Când a simțit că umbrele amenințătoare ale pădurii nu mai prezintă un pericol, felina și-a oprit fuga fără țintă. Pașii ei au devenit calculați și deliberați—mici, ușori, ca și când era doar o adiere peste pământul cel rece. Silueta sa întunecoasă și firavă aluneca printre umbrele lor ascuțite, dar tăcute.

Dar, când s-a apropiat de scorbură, cu gândul să-și odihnească corpul obișnuit mereu cu fuga, un sunet strident a sfâșiat liniștea: un ciripit ascuțit, venind de undeva de sus.

— Asta nu e o pădure pentru o pisică de casă, nu prea crezi? Spuse o voce răgușită, dar fermă.

Pisica s-a oprit brusc, spinarea i s-a arcuit într-un arc perfect, iar ghearele, care îi lucrau în lumina lunii, ieșeau intenționat în evidență.

— Aș putea spune același lucru despre un cocor, a contracarat pisica, cu un mârâit reținut.

— Nu ești singura „ratăcită” pe aici, să știi, continuă cocorul, cocoțat pe o ramură uscată a unui copac bătrân. De fapt, tu și cu mine...suntem mult mai asemănători decât crezi.

— Nu suntem, nici nu am putea fi vreodată! țâșni imediat pisica, cu glasul ridicat. Nu vei înțelege niciodată cum e să fii...

— ...un răufăcător? Un proscris? cocorul scoase un sunet scurt, care părea să fie un surâs blând, deși ciocul său rămânea serios. Nu fi atât de sigură de asta. Privește bine: cum ai spus-o și tu, nu aparțin acestui loc. Nu vezi? Acesta nu e locul meu, mai ales iarna.

Pisica rămăsese mută pentru o clipă, ochii ei căprui fixându-l pe cocorul ce părea a fi din altă lume. Respirația i s-a liniștit treptat, iar ghearele i s-au retras, ca o sabie pusă înapoi în teacă.

— Nu sunt un răufăcător, murmură ea, aproape că pentru ea însăși.

— Eu știu că nu ești, spuse cocorul, coborând încet pe o ramură mai joasă. Dar ei, ceilalți?

— Toți dorm, replică pisica, încercând să-și regăsească încrederea.

— Poate. Dar când se vor trezi primăvara, ești sigură că nu te vor vedea ca atare?, cocorul își plecă ușor capul, aripile strânse la piept. Și mai e ceva...Ești sigură că vei putea să treci prin încă o primăvară aici...singură?

Mimicul se încordă la întrebarea cocorului, simțindu-și sângele clocotind sub blana sa neagră plină de pete portocalii. Respirația i se acceleră, acest fapt fiind evident din cauza vaporilor care apăreau atunci când expira, iar corpul ei începu să se schimbe: blana devenea mai aspră, mai întunecată și mohorâtă, iar silueta sa firavă și delicată se transforma într-una mai masivă. Ghearele i se lungiră, iar ochii, până acum verzi, deveniră de un galben rece, sumbru, lupesc.

— Nu am nevoie de nimeni! mârâi ea cu colții la vedere, glasul acum mai grav decât înainte. Și cu siguranță nu de un cocor care crede că știe totul!

Cocorul rămăsese calm, neapărând surprins, nici înspăimântat de schimbarea formei mimicului, nici confuz de nevoia acestuia de a-și arăta colții pentru a se dea mai dură, deși își plecă puțin capul la spusele lupiței. Cu un salt elegant, cocorul coborî pe o ramură mai joasă, mai aproape de mimic.

— Crezi că furia ta mă sperie? spuse el, cât a putut de stăpânit. Sau crezi că imaginea aceasta, pe care mi-o prezinți acum, te face mai puternică? Nu e nici furia, nici masca de lup ceea ce te definește. Și cu siguranță nu te vor proteja mereu.

Vulpea-lup ezită pentru o clipă, ochii sclipindu-i de emoție, dar mai ales neîncredere.

— Ce vrei de la mine? întrebă ea, de data aceasta cu glas mai potolit, tremurând, aproape în șoaptă.

Cocorul își înclină capul într-o parte, ca și cum ar fi vrut să o privească mai bine.

— Nimic. Doar să-ți amintesc că nu ești singură. Uneori, cei care par din altă lume—ca mine sau ca tine—pot găsi ceva în comun. În fond, ai vrea să aștepți cu mine?

— Să aștept? lupoaica își înclină și ea capul, oglindind pasărea. Ce să aștept?

— Căprioară, desigur, spuse cocorul, urcându-se pe o creangă mai solidă. După poziția lunii, în câteva minute ar trebui să își facă apariția dintre crengi, făcându-și plimbarea ei de noapte.

Cocorul surâse, dar lupoaica nu îi răspunse în niciun mod. Cel puțin, nu verbal. Aceasta preferă să se așeze lângă scorbură, tăcută cum era obișnuită, transformarea ei dând încet-încet înapoi, corpul devenind din nou acela al unei vulpi, forma în care se află cel mai confortabilă. Cocorul însă, a decis să nu îi disturbe liniștea de această dată, preferând, de asemenea, să stea în tăcere așteptându-și vechea prietenă.

Capitolul 2

Sub lumina palidă a lunii, crengile trosniră ușor sub pașii unui nou venit. Un freamăt delicat străbătu aerul. Vulpea își ridică privirea și o zări: o siluetă grațioasă, cu ochii mari, negri și blânzi, reflectând lumina rece a lunii ca două felinare calde. Aceste două felinare se opriră rapid asupra vulpii cu o curiozitate blândă. Precaută, dar nu așa cum erau alții. Mai mult surprinsă, dar liniștită: așa cum îi venea în fire.

— V-ați certat, așa-i? întrebă căprioara, oprindu-se la marginea luminișului, cu botul ridicat, ca și cum ar fi putut citi ecourile discuției în aer.

— Nu, spuse cocorul, aranjându-și penele cu un gest măsurat. Doar căutăm adevăruri.

Căprioara pufni, iar vulpea își feri privirea, simțindu-se expusă. De parcă blana ei încă purta umbra lupului.

— Ai întârziat, îi atrase atenția cocorul căprioarei.

— Ești sigur de asta? întrebă căprioara, cu un zâmbet blând. Poate că eu sosesc mereu la timp, doar că timpul nu e același pentru toți.

— La cât de mult studiez sferele acelea de pe cer, sunt destul de sigur că aș fi observat dacă realitatea ar avea probleme cu fusul orar, dragă prietenă, replică cocorul, netezindu-și penele. Deși, trebuie să recunosc, apreciez întotdeauna o conversație filozofică.

— Atunci hai să-ți ofer ceva și mai provocator, spuse căprioara, ridicând ușor o sprânceană. Poate ar trebui să-ți ridici—iartă-mă—cobori privirea din cer din când în când și să lași timpul să-și facă treaba fără supravegherea ta obsesivă. Nu cred că stelele îți vor mulțumi prea curând pentru efort, sau atenție.

Cocorul scoase un sunet scurt, care putea fi fie un chicotit, fie un oftat.

— Și eu care credeam că ai venit să aduci pace și să-ți arăți latura înțeleaptă către noua noastră prietenă, nu să-mi ataci hobby-urile...

La acest comentariu, atenția căprioarei se mută înapoi asupra vulpiței.

— Aha, deci ești...tu!

Vulpea nu răspunse la acest comentariu. Nu pentru că nu înțelegea unde căprioara vrea să bată, ci pentru că—după discuția purtată cu cocorul—nu știa cine „ea” ar fi trebuit să fie.

— Ai mai văzut-o, dar nu ați vorbit niciodată până acum, interveni cocorul, coborând ușor pe o ramură mai joasă.

— Știu exact cine este, dragă prietene, spuse căprioara, fără urmă de ezitare. Nu cred că e nevoie să-ți reamintesc că—chiar și noaptea—eu știu tot ce se petrece în pădurea asta!

Cuvintele acestea ar fi trebuit să fie o amenințare. Spuse de altcineva, ar fi fost o condamnare. Dar în vocea căprioarei nu era nici judecată, nici frică de ceea ce era ființa din fața ei.

Vulpea îi susținu privirea, simțind cum ceva familiar i se strecoară sub piele. Nu știa ce să spună. Nu știa cum să fie văzută, fără să fugă de lumina reflectoarelor.

— Și ce crezi? Întrebă în cele din urmă, vocea ei abia mai mult decât un șoptit.

— Cred că ai avut o noapte grea, răspunse căprioara simplu.

Vulpea clipi, surprinsă. Nu de răspuns, ci de cât de ușor fusese rostit. Fără măști sau milă împovărătoare, fără ocoluri.

— Crezi cam multe, mormăi ea.

Căprioara își lăsă capul ușor într-o parte, analizând-o.

— Aș putea spune același lucru despre tine. Ai crezut că te voi judeca, nu-i așa?

Vulpea întoarse capul, mușcându-și limba.

— Lasă-mă să te întreb ceva, hoinar al formelor. De ce ai fugit? Dacă tot nu-ți place viața pe care o trăiești, de ce nu ai lăsat vânătorii să te prindă?

Vulpea nu răspunse imediat. Așezată cu coada strânsă în jurul lăbuțelor, privi spre pădure, unde umbrele încă păreau mai adânci decât ar fi trebuit să fie.

— Pentru că m-au văzut, șopti vulpea.

— Cine?

— Ei. Ceilalți. Toți...Lumea.

Căprioara dădu din cap, ca și cum ar fi auzit aceste cuvinte în trecut de prea multe ori. Zâmbi slab, obosit, dar nu batjocoritor, spre vulpe.

— Și ce crezi tu că au văzut?

Vulpea își încleștă fălcile. Nu voia să răspundă. Dar căprioara nu se mișcă din loc și nu scăpa vulpea din priviri. Nu se grăbi să umple liniștea cu alinare. Așteptă, cu răbdarea unei ființe care înțelege că unele răspunsuri trebuie să fie rostite, nu furate.

În cele din urmă, vulpea șopti:

— Lupul.

Cocorul, de pe creanga lui, închise ochii, ca și cum așteptase răspunsul acesta, dar tot nu îl putea digera. Căprioara însă își înclină capul, privind-o cu blândețe.

— Dar, dacă lupul din tine nu e ceea ce văd sau cred ceilalți că este?

Vulpea tresări.

— Ce vrei să spui prin asta?

— Toți cred că lupul e doar colți și umbră, spuse căprioara, făcând un pas înainte. Dar lupul mai e și curaj. E și supraviețuire. E și loialitate. Nu trebuie să alegi între vulpe și lup. Poți fi și una, și alta, atât timp cât îți folosești acest dar înspre bine.

Vulpea rămase tăcută, pe gânduri, simțind cum respirația i se domolește. Căprioara nu se temea de ea. Nu încerca să o schimbe. O accepta așa cum era—cu umbre și lumini, cu lup, dar și cu vulpe.

Cocorul, de pe creanga sa, râse scurt.

— Vezi? Ți-am spus eu.

— Spus ce? Întrebă vulpea, fără să-și întoarcă privirea dinspre pădure.

— Că nu ești singura care vede lucrurile altfel.

O tăcere pluti între ei, dar nu mai era o tăcere apăsătoare. Căprioara veni, cu un oftat teatral, mai aproape, așezându-se la marginea luminișului, dar nu forță distanța.

Capitolul 3

O clipă mai târziu—înainte ca căprioara să poată întreba cocorul despre unde se afla cel de-al treilea prieten de-al lor—se auzi un plesc! dintr-un tufiș apropiat, urmat de o voce veselă:

— Ați terminat cu filozofia, sau trebuie să mă ascund înapoi printre tufișuri și să mă înec singur ca să-mi băgați și mie în seamă înțelepciunea?

O siluetă scundă și udă, cu blana strălucind în lumina lunii—care începea deja încet-încet să apună—se ridica din iarba deasă. Vidra scutură energic apa în toate direcțiile, făcând ca vulpea să se retragă instinctiv câțiva pași.

— Ah, scuză-mă vulpițo, nu asta a fost intenția mea! spuse vidra, chicotit, dar cuvintele îi erau adevărate. Aparent, dacă te dai drept umbră toată seara, uiți că ai și o formă fizică pe care ceilalți o pot sesiza!

Vulpea privi vidra confuză, nedându-și seama dacă acest comentariu trebuia să fie o aluzie profundă la ea, sau o glumă inofensivă, lipsită de sens.

— Ce faci aici, la ora asta? întrebă căprioara, cu o căldură evidentă în glas.

— Pfft, mă distrez evident, prietena mea, regina pădurii! M-am scăldat în apă și am lucrat la barajul meu, până am auzit din direcția general stânga voci. Când m-am apropiat și glasurile au devenit mai clare, mi-am dat seama că voi erați! vidra surâse. Voi ce faceți? Încercați să deslușiți misterele universului fără mine? se întoarse vidra către vulpe cu un zâmbet larg. Ce crezi vulpițo, cu așa prieteni îți mai trebuie dușmani? Nu răspunde la asta...Ai aflat răspunsurile pe care le căutai? Sau, măcar ai găsit întrebările potrivite de pus?

Vulpea clipi la atâtea cuvinte spuse, neștiind cum să reacționeze la energia vidrei și cum să răspundă la întrebările puse.

Cocorul oftă, dar în ochii lui se citea amuzamentul și aprecierea pe care o are față de vidra care a venit la momentul potrivit pentru a distinge atmosfera.

— Nu îl subestima, deși are un stil mai haios decât al nostru de a-și exprima opinia, poate fi la fel de serios și chiar mai înțelept decât eu și căprioara, îi adresă cocorul vulpii. Nu toate întrebările au nevoie de un răspuns imediat.

Vidra ridică din umeri, încercând să pară nepăsător, dar zâmbetul îl dădea de gol.

— Atunci hai să nu le grăbim, nu? Între timp, poate facem ceva mai distractiv!

Vidra se opri brusc atunci, ridicându-și capul, urechile ciulite.

— Ați auzit asta? șopti vidra.

Cocorul își înclină ușor capul, iar căprioara își încordă picioarele—gata-gata să fugă—dar vulpea nu simțea altceva decât liniștea grea a copacilor din jurul lor și un ciripit vag de păsărele care s-au trezit din somnul lor adânc, odată cu răsăritul soarelui.

— Ce? șopti vulpea înapoi, deși nu știa de ce.

Vidra se întoarse spre ea, cu un zâmbet larg și periculos pe care nu îl mai putea stăpâni.

— O provocare!

Capitolul 4

Fără alt avertisment, vidra țâșni înainte, alunecând pe zăpada aproape dezghețată cu o agilitate nemaivăzută. Picioarele ei mici păreau să sfideze terenul accidentat, strecurându-se printre pietre și sărind peste rădăcini cu o ușurință copilărească. Acestea o făcu pe vulpe să-și încordeze instinctiv mușchii.

— Nu are pic de grijă! mormăi căprioara, dar ochii ei străluciră a amuzament.

— Nici de consecințe, nici de propria siguranță, surâse cocorul.

Vulpea nu a mai stat în urmă, să asculte discuția dintre cele două animale. Picioarele i se mișcaseră pe cont propriu, zvâcnind după vidră, cuprinsă de o dorință neobișnuită. De a prinde vidra din urmă? De a o întrece? De a demonstra că ea—așa cum, cine și ce e—știe cum să fugă? Nu era prea sigură nici ea.

Zăpada îi alunecă sub gheare, iar vântul îi biciuia blana. Vidra era rapidă, dar vulpea...vulpea putea fi mai rapidă! Un val de fierbințeală îi urcă pe șira spinării. Picioarele i se lărgiră, ghearele i se alungiră, iar trupul i se schimbă într-un lup cenușiu, care își croi drumul cu forță, doborând crengile ce îi stăteau în cale.

Vidra aruncă o privire în spate și izbucni în râs.

— Jucăm murdar, observ! strigă el, sărind pe o piatră.

Dar pădurea se îngusta. Lupul era prea mare, prea greu. Crengile coborau, formând o plasă de spini și frunze.

O tresărire. O schimbare.

Deodată, nu mai era lup. Era o vrăbiuță, o umbră cu aripi subțiri, strecurându-se prin frunziș. Se simți ușoară, liberă, un punct fără greutate.

Vidra o pierdu din vedere și oftă dramatic.

— Asta chiar nu-i corect, vulpițo! Se plânse ea, dar râsul nu-i dispăru din glas.

Hoinara formelor făcu un spectacol de a ateriza ușor, pe patru labe, lângă vidră, dar nu mai era o vrăbiuță. Ci un câine sprinten, cu blana zburlită, alergând cu un entuziasm necontrolat în jurul vidrei, bucurându-se pur și simplu de goană.

Căprioara, care îi urmărea de la distanță, privi cocorul cu o sprânceană ridicată.

— Ei, ce zici de asta, prietene? Planul tău se pare că a mers.

Cocorul își trecu ciocul prin pene, un zâmbet subtil ascunzându-se în ochii săi negri.

— Cred că, în sfârșit, începe să joace după regulile ei.

Dacă metamorful ar fi putut să audă cuvintele cocorului de la distanță, ar fi fost de acord cu acesta. Nu mai era o fugă. Nu mai era o încercare de a scăpa. Era doar... ea însăși.

— Te alături? O întrebă cocorul, calm.

— Tu nu vii?

— Eu sunt făcut să mă ridic deasupra, nu să mă avânt în haos, spuse, cu un amestec de ironie și seriozitate.

Căprioara râse ușor, apoi își lăsă picioarele s-o ducă înainte, fără efort, fără teamă. Cocorul își desfăcu aripile și, cu o bătaie lină, se apropie și el de prietenii lui.

Și astfel, cei patru au rămas împreună, chiar și după ce pădurea a fost îngropată sub ierni grele. Au mers alături prin nopți lungi și drumuri nesigure, prin prieteni care s-au dovedit altceva decât păreau, prin întrebări fără răspuns și umbre care uneori păreau prea mari ca să fie înfruntate.

Dar metamorful nu mai era singur.

Cu fiecare primăvară, a învățat să nu se mai teamă de propria schimbare, să nu-și mai privească umbrele ca pe dușmani, ci ca pe părți din ea însăși. Uneori era vulpe, uneori lup, uneori pasăre. Alteori, doar ea.

Iar în fiecare anotimp, de pe o creangă înaltă, dintr-o apă liniștită sau dintr-o poiană scăldată în lumină, erau acolo și ei.

Și asta a fost de ajuns.